Uniformele gândirii

În România statul poliţienesc este mai prezent ca oricând după 1989.

Autor: Mihail Bumbeş










Duminica trecută, Jandarmeria română a ţinut să îmi/ne confirme lucrul cu pricina. „Speriaţi” probabil de ceea ce s-a întamplat în Capitala Angliei unde aproximativ 500 de mii de britanici (potrivit agenţiilor de presă din insulă) au mărşăluit şi s-au ciocnit violent cu forţele de ordine, statul român a mobilizat un număr impresionant de jandarmi pentru a reprima un banal happenig ↔ o horă a unirii, organizată în Piaţa cu acelaşi nume de către studenţii basarabeni aflaţi la studii în Bucureşti. Prilejul: împlinirea a 93 de ani de la unirea Basarabiei cu România.

Mă văd aşadar nevoit să semnalez public câteva dintre efectele horei: violenţa cu care au intervenit pentru a sparge hora (doi dintre „anarho-destabilizatorii” prezenţi în intersecţie fiind aproape călcaţi la propriu de duba Jandarmeriei); măsurile coercitive luate la finalul manifestaţiei (mai mulţi studenţi basarabeni şi subsemnatul am fost amendaţi cu câte 600 de lei); arsenalul de teroare neaoşă aplicat la secţia 10 Poliţie (după ce în prealabil folosiseră violenţa pentru a mă urca în Dubă, pe motiv că mi-am „permis” să-i întreb de ce folosesc forţa împotriva studenţilor!?).

Înarmaţi cu Abecedarul specific – Legea 60/1991 sau legea 61/1991 – jandarmii au început predarea bastonaşelor, singura lecţie pe care o cunosc şi de la care se pare că nu au lipsit. Pentru aceste uniforme apretate, a gândi/ a avea conştiinţă reprezintă o tortură mult prea mare. Dreptul legitim de a sărbători, de a comemora, de a prostesta, chiar şi fără voie de la primărie, într-un gest de nesupunere civică, într-o societate atomizată, este considerat un atentat la siguranţa naţională şi sancţionat cu supramăsură.

Ancheta la care am fost supus la Secţia 10 Poliţie pare a fi desprinsă dintr-un film de Kubrick. Aflat într-una din încăperile Secţiei, acolo unde prezentam datele personele unuia dintre jandarmii care mă escortaseră, şi-au făcut la un moment dat apariţia „Dronele morţii” pregătite pentru a ucide cuvinte. Spumegând, m-au înconjurat şi au început să scoată strigăte animalice: „te terminăm!”, „îţi facem dosar penal!”, „te băgăm în puşcărie”, „ai lovit un jandarm”, „eşti un om mort”. După un moment de tăcere, timp în care în încăpere au mai fost aduşi trei studenţi basarabeni, au reluat ofensiva. De data aceasta : „taie-ţi venele, taie-ţi venele!”. Au continuat minute în şir cu acelaşi slogan care ar fi trebuit probabil să mă facă să conştientizez faptul că statul mă vrea mort sau orb. E totuna!

După două ore am reuşit să plec spre casă, nu înainte de a asista la completarea procesului meu verbal de către circa 10 „drone” care îşi dictau una alteia ce să scrie.

Toate astea m-au făcut să cred că nu sărbătorirea celor 93 de ani de la unire şi blocarea intersecţiei pentru 30 de secunde a deranjat statul român, ci ideea de UNIRE, de unitate, de solidaritate între diversele categorii de cetățeni. Într-o societate tot mai divizată de legile antisociale promovate de Guvernul României, dar şi de măsuri aberante care limitează drepturi şi libertăţi garantate prin Constituţie, prezenţa în spaţiul public a unui număr oarecare de cetăţeni organizaţi este percepută ca un atentat la siguranţa lui pește.

Şi acum, înainte să revadă şi uniformele filmulețul evenimentelor, un mic curs pe genunchi:

Există momente când gestul radical înseamnă să nu faci nimic (hore, gen!). Problema care se pune mereu e cea a timingului. Uneori, cele mai brutale explozii de violenţă sunt reprezentate de admiterea impotenţei (frica în faţa unui act presupus). Auziţi, băi, uniformelor??? Bateţi din frica de ceva care nu se întâmplă aproape niciodată. Vă luptaţi cu o violenţă spectrală, caschetelor, numai că stafia mea (şi a altora ca mine), una care vă bântuie rău, chiar e „capabilă” de echimoze. Pericolul nu este azi pasivitatea (zevzecilor!), ci pseudo-activitatea, nevoia de „a fi activ”, de „a participa”, de a masca nimicnicia a ceea ce se petrece.

Uneori, să nu faci nimic e cel mai violent lucru pe care îl poţi face! „Uniformele gândirii” au demonstrat duminică şi în atâtea alte ocazii că aşa este Şi cum Iliada, textul fondator al civilizaţiei occidentale, începe prin cuvântul „furie”, vă promit doar că Odiseea noastră va continua Aici, bretonaţilor, resentimentul nu are de-a face cu etica sclavului. E vorba de refuzul de a normaliza crima, de a o face parte integrantă din cursul ordinar/explicabil/cuantificabil al lucrurilor. THIS IS MY INSISTENCE AGAINST ALL ODDS!